Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Te-așteaptă vise, prunc adormit,
În vise viaţa este eternă,
Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.
(Adrian Păunescu- ,,Leagan pentru
toata copilăria”)
Pe vremea când încă nu mă înfruptam
cu lăcomie din savoarea festinelor intelectuale, ci doar îndrăzneam să deschid Amintirile lui Creangă, pe vremea când
torturam capete de păpuși și nu stilouri cu penițele îndoite și mă prefăceam că
înăuntrul fiecărei cireșe se ascunde un sâmbure ce poartă în el o povestea…
atunci, reveria, imaginația și senzația de zbor erau pe gratis. Era pe gratis
și boarea ce purta în ea glasuri dragi mie: glasul bunicii care nu contenea
să-mi spună povești, glasul bunicului care-mi tot recita Luceafărul și glasul
amândurora când jucau împreună piesele lui Caragiale, spre binedispunerea
întregii familii și mai ales a mea. Decorul, cu acei pereți gata să cadă
oricând, cu țiglele sparte și absente pe alocuri, cu iarba culcată, necosită și
cu un Hristos pe cruce în fața casei teșea firul nuvelelor slaviciene, pe care
bunica obișnuia să mi le spună doar de sărbători când făceam împreună inelușe
din aluat. Și, cu toate că ale mele eșuau de cele mai multe ori (de fapt, tot
timpul!) bunica gusta din ele mereu și se perpelea, zâmbind și dăruindu-mi și
mie dintr-ale ei (care, evident, erau cu mult mai bune…)
Aș prefera să mă
rătăcesc ca până acum, în grădina bunicilor, cea prea plină de flori și prea
goală de legume, să mă rătăcesc printre mormanele de păpădii și margarete. Să
mă rătăcesc între privirile atâtor vrăbii, mierle și ciocănitori și - mai
presus de toate - să mă rătăcesc în anii copilăriei mele. Să nu mai ies
vreodată din labirintul lor, veșnic vesel și colorat, în armonii de veșnică
primăvară. Dar unde v-ați dus cu toatele? Unde v-ați dus, vrăbii de-altădată,
ce ciripeați pe pervazul geamului meu în diminețile proaspete de primăvară?
Unde v-ați dus, ciocănitori care odinioară-mi sculptați numele pe copaci și mă
simțeam în mijlocul vostru ca în sânul lui Avraam? Unde v-ați dus, ceruri cu norii în forme de jucării și de
fețe zâmbitoare? Unde te-ai dus tu lume a creației mele supreme? Unde?
…
Arta mea,
creația mea... copilul meu (cum îmi place să o numesc) mă seacă. Mă soarbe. Și
se înfruptă din autenticitatea mea. Se hrănește cu autenticitate, dar păstrează
ceva din aburul acelei veșnice singure,
vesele și nevinovate. De răscruce nu mi-e teamă. Căci m-aș fărâmița și aș
călca pe trei cărări deodată: aș alerga spre sănătate, spre muzică și - desigur -
aș alerga până în centrul pământului (unde, cândva, îmi imaginam că se
află o lume de jeleu în care locuiau troli și prințese) spre copilărie.
Copilăria, ca definiție pentru mine - ar fi singura instituție supremă pe care
am reușit vreodată să o birui. Dar am pierdut-o apoi și pe asta.
Și, încercând să
nu cresc, într-o lume aparținând doar oamenilor mari, m-am hrănit cu ie, cu
poale, catrințe și opinci. M-am hrănit o copilărie întreagă cu tradiția
românească. (Și de ce să mint acum?) Bunica m-a hrănit! Ea mi-a pus la brâu
catrință și mi-a strâns-o cu șnur roșu, galben și albastru. Mi-a pus o
năfrămuță în cap și mi-a croșetat papucei. Mi-a inspirat gustul românesc de
acasă pe care toată viață și-a dorit să-l ducă mai departe prin mâinile
nepoților. Spunea mereu
aceleași cuvinte: Asta e tot ce avem noi
de peste timp, și tot ce putem duce mai departe peste timp.
Puteam să mor în miros îmbietor de flori de măr și liliac, meditând la
fascinația orizontului nemărginit care se împrăștia din curtea bunicilor către
întreg satul. Mai apoi s-a răspândit și la oraș. Și acolo a rămas și astazi...
Fiindcă mi-a plăcut mai mult mondenitatea și urbanismul. Îmi doream de mult să
mor în universul satului acela, acolo unde se țesea frumos o poveste de viață;
de fapt, mai multe povești de viață care azi au apus, căci mai trăiesc acolo
abia 3 suflete. Universul acela în care mă regăseam. Și mă regăsesc și azi,
însă tot mai greu mă reidentific... Odinioară, semănam zâmbete în fiecare zi,
acolo unde mulți își cerneau lacrimile în palmele mult prea mici pe atunci
pentru atâtea problem. Le transformam apoi cu ușurință în pulbere de veselie -
licoare veșnic vie - și așa îmi făuream
pretutindeni un „acasa” din zâmbete. Un „acasa” puternic și afectiv... nu cum
erau casele purcelușilor din coșul cu povești al bunicilor pe care mi-l
imaginam a fi ca un cofraj în care își cuibărea fiecare poveste personajele ei
și unde Albă-ca-Zăpada putea povesti cu Cenușăreasa, iar Scufița Roșie se
împrietenea cu cei 7 pitici.
Crescând în mijlocul acelorași meri înfloriți, dar bătrâni și sub liliacul
tare, mirositor, m-am bucurat să fiu în jurul celor care au știut să mă
iubească frumos: foaia, cerneala, pianul și florile de măr. Și, deși n-am avut
un învățător pentru toate, am învățat de la toate. Soarele mi-a arătat că și
printr-o pădure extrem de deasă, el poate pătrunde. Și mai mult de atât, se
poate face simțit chiar și în timpul unei eclipse, căci dragostea lui pe pământ
nu se rezumă la o cantitate netă de lumină, ci la o cantitate infinită de
iubirea… Mi s-a demonstrat apoi că până și prin nouri joacă lună iar natura
mi-a demonstrat că și împotrivă lui Dumnezeu ea se poate opune - oprind
cataclismele - tot din dragostea ei pentru noi.
Dar acolo unde Soarele și Luna sunt doar niște obiecte cerești trase de
funii la ore stabilite, acolo poveștile se pierd în stropii de ploaie ce spală
mințile tuturor copiilor - ajung să se
piardă în device-urile computerului și încetează să viseze la tot ce le-ar
putea inspira ploaia. Poate sunt singură din
Univers care chiar acum mă mai întreb... Unde
ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?
Mama te leagană, veghează tata,
Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,
Dormi şi visează că lumea-i gata
Şi te asteaptă numai să creşti.
(Adrian Păunescu- ,,Leagăn pentru toată
copilăria”)
Premiul sprecial, Spânu-Ferencz Fabian
elev Colegiul ”C.D.Loga ” din Timișoara
Curiozitatea
Băgăreţ din cale-afară,
Caută-n lumea largă,
Înţelesul ce stă ascuns,
După întrebările de nepătruns.
Cu ochii sclipitori,
Mari şi pătrunzători,
Cercetează noua lume,
La început în brume.
Cu imaginaţia în floare
Plină de gânduri trecătoare,
Pune cap la cap
Piesele de dezlegat.
Copilul din poveste
A fost odată
Şi mai este,
Copilul din poveste.
Eroul lumii lui,
Cu puteri nelimitate,
Dă frâu dornicului
Gând de curiozitate.
Plin de energie,
Ce se emană pretutindeni,
Dărâmă orice trufie,
A duşmanului pinteni.
Orice monstru de apare,
Ce ca zid îi stă în cale,
Riscă să se prăvale
Sub a arcului cătare.
Arc străbun, mistic,
Numai de copii ştiut,
Renăscut la fiecare puternic
Firav copil avut.
Acţionat de aventura
Vieţi înşelătoare,
Ce se întinde întruna,
În infinita zare.
Glasul de războinic,
Smorcăitul primei lupte,
Azvârlă dornic înainte,
Armate cutremătoare.
Cu fiecare lucru învăţat,
Cucereşte tărâmul
De necunoscut îmbrăcat,
Modelând copilul.
La final,
Când adult devine,
Se retrage împlinit,
Obosit de vitejie.
premiul I , Nedelcu Diana
elevă - Liceul Teoretic Buzias
Cum e să fii copil?
De când am fost mică şi până în
prezent am tot învăţat cum să fiu din ce în ce mai matură, cum să fiu adult, cum să am principii
şi cum să fiu responsabilă. Am tot învăţat
că viitorul trebuie să fie principala mea preocupare şi că tot ce fac trebuie
să fie raportat la viitor. Am auzit şi că trebuie să fiu serioasă, minuţioasă,
punctuală şi, cel mai important, “om mare”.
Dintre toţi cei care m-au sfătuit şi ghidat, unul singur nu mi-a spus
ceea ce am aflat de curând: sufletul unui om trebuie să rămână copil, chiar
dacă viaţa îl transformă într-un bătrân înţelept.
Cine nu-şi mai aminteşte cum era când încă copilărea? Îmi
petreceam copilăria grăbindu-mă să mă maturizez, iar în momentul în care m-am
izbit de maturitate m-am întors cu faţa spre copilărie….însa aceasta e prea
departe ca să o mai pot savura aşa cum puteam odată. Apoi am început să trăiesc realitatea, pe
care, când eram copil, mi-o imaginam plină de savoare şi dreptate, plină de succes
şi răbdare; în fond, credeam că v-a fi un joc. Şi nu mai sper, nu mai cred în
ce credeam atunci, nu mai visez cu ochii deschişi. Nu mai fac doar lucruri care
imi plac, ci imi ocup mare parte din timp facând lucruri care nu-mi plac, dar pe
care sunt nevoită să le fac ca să nu dezamăgesc lumea. Nu mai sunt spontană. Nu
mă învinuiesc pe mine, ci pe cei din jurul meu pentru că am crescut aşa de
repede.. Când eram copil însă, eram recunoscătoare pentru orice: îngheţată,
prieteni, flori, cer, apă, cărţi. Orice zbura şi ce nu zbura. De pildă, eu nu
m-am supărat niciodată pe Dumnezeu că a creat păianjenul, ci i-am mulţumit că
nu i-a dat aripi. Mă bucuram pentru orice şi trăiam din plin orice. Cu fiecare
pas pe care îl făceam spre şcoală mă simţeam mai aproape de locul în care marea
şi cerul se întâlnesc, mai aproape de capătul curcubeului. Îmi controlam
fiecare mişcare când eram în clasă şi eram cuminte şi respectuoasă cu
profesorii, bătrânii şi cu părinţii, dar când începea ploaia şi mă lăsa mama să
mă duc în mijlocul ei ca să mă pot bucura de ea, îmi pierdeam controlul. Iubeam
ploaia, nu doar pentru că puteam să dansez în mijlocul ei, ci şi pentru că
picăturile de apă îmi mângâiau pielea fină , iar eu le consideram o dovadă
plauzibilă că în cer există o altă lume şi că toţi venim de acolo şi ne întoarcem
tot acolo. Adoram mirosul de iarbă proaspăt cosită de bunici dis-de-dimineată,
când o aşteptam pe bunica în curte să-mi aducă legume din gradină. Iubeam
animalele la superlativ, şi nu exista o zi în care să nu duc găinile la
plimbare prin sat şi să le arăt diverse obiective turistice precum fântâna de
unde tot satul lua apă sau locul unde mă jucam cu mingea.
Da, am crescut şi la sat, şi le-am mulţumit parinţilor
mei că m-au lăsat şi în grija bunicilor, deoarece viaţa la sat a însemnat ,pentru
mine, o mare lecţie de viaţă. Acolo am învăţat cum trebuie să fie un om:
harnic, sârguincios, perseverent şi recunoscător. Am invăţat că pe primul loc în
clasamentul celor mai importante lucruri din viaţă este sănătatea sau stilul de
viaţă sănătos. Am invăţat că nu voi primi întotdeauna ce îmi doresc, dar dacă
încerc, măcar, voi primi ceea ce-mi trebuie. Am fost exact cum trebuia să fie
un copil: imatură, visătoare, timidă, actriţă. Inventam cele mai fictive poveşti
pe care cineva le-ar fi auzit, în speranţa că cineva mă credea şi intra în
jocul meu. Chiar şi când eram la şcoală în clasele primare, adormeam doar dacă mi
se citea o poveste. Nu imi păsa dacă mă certa cineva, iar dacă doream să fac
ceva cu orice preţ, făceam! Mă jucam neîncetat, vorbeam neîncetat, visam
neîncetat şi citeam! Da, citeam tot ce prindeam, chiar dacă nu inţelegeam unele
cuvinte. Mă bucuram cu adevărat de soare şi de mângaierea caldă a verii, îmi
plăcea iarna (chiar dacă îmi era frică sa merg la şcoală că să nu fiu bulgarită
de copii mai mari care mă aşteptau în curtea şcolii şi care mă vedeau ca pe o
ţintă vie), îmi plăcea mirosul primăverii, dar cel mai mult iubeam toamna. Acum
se intâmplau cele mai grozave lucruri: începea şcoala, se făceau strugurii, era
cald înca şi ploua mult. Fiecare lucru nou pe care îl aflam însemna o
reconfigurare a tot ce ştiam până atunci despre viaţă. Reluam fiecare lucru
şi-l analizam şi nu ieşea nimic, decât un haos total. Nu înţelegeam că timpul e
scurt şi îmi doream şi eu să cresc ca să pot face “mai multe lucruri” sau
lucruri pe care nu le puteam face atunci. Şi la ce bun? Acum sunt mare şi nu
fac nimic diferit, fac lucrurile doar dintr-o altă perspectivă.
Respir,
mănânc, învăţ şi trăiesc altfel. Acum înţeleg cât de important este să mai fiu
copil, măcar pentru câteva minute, zilnic, şi cât de important este să nu uit
că timpul e pretenţios şi scurt şi că nu-mi acceptă toate plânsetele deşarte.
Am ocazia, acum că am discernământ, să învăţ alţii copii rostul vieţii şi al
copilăriei, şi, mai important, cum e să fii copil.
premiul special pentru originaliate, Alexandru VĂCARIU / Bolul cu orez
elev - Liceul de Arte Plastice Timișoara
premiul special, Ana CRĂCIUN/ Unde am ascuns copilăria
elevă - Colegiul Național ”Roman -Vodă” din Roman
elevă - Școala Gimnazială Nr.19 ”Avram Iancu ” din Timișoara
elevă - Școala Gimnazială Nr.19 ”Avram Iancu ” din Timișoara
elev - Școala Gimnazială Nr.19 ”Avram Iancu ” din Timișoara
Ema MĂGERUȘAN, Liceul teoretic Buziaș
Alexandra CODÂRLĂ , Liceul Teoretic Buziaș
Estera CONSTANTIN, Liceul Teoretic Buziaș
Oana Isabelle BEJINARU, Liceul ”Ștefan Procopiu” , Vaslui
Laura TRANCOTĂ, Liceul de Arte Plastice Timișoara
Monica SMILIE, Liceul de Arte Plastice Timișoara
Larisa cristina SZEL, Liceul De Arte Plastice Timișoara
Alexandra CHIORIU, Liceul de Arte Plastice Timișoara
Miruna BASARABĂ, Liceul de Arte Plastice Timișoara
Mariana Luciana SALAVAT, Liceul Tehnologic Turceni, jud. Gorj
Loredana LUPU, Liceul Tehnologic Turceni, jud. Gorj
FELICITĂRI și MULȚUMIRI profesorilor coordonatori
